14 noiembrie 2012, 17:40 Caleidoscop 10049

Nebunia spiritului. Jocurile Erei Noi sau ultimul strigăt ocult al sistemului

Foto: passion.ru

„... da, Misterele din Eleusis au loc şi acum. Doar, că atunci, cînd sînt înfăptuite de oameni, ei nu mai ştiu deja, că acestea ar fi fost mistere”. (V.V. Rozanov, Gînduri despre literatură Moscova, 1989. Frunzele căzute, p. 384).

Trăim într-o lume a cumplitelor provocări apocaliptice şi mesianice. Filosofia civilizaţiei occidentale de astăzi, adresată cercurilor elitare, păstrează misticismul profund şi sacralitatea gîndirii. Un alt lucru este, că acest cerc se îngustează pe zi ce trece, iar cauza este duplicitatea şi falsitatea noii gîndiri burgheze a Europei şi Americii, ori, unde aceasta încă nu a căzut în marasmul profanator al ideilor progresiste, acolo ea îşi menţine pîrghiile de influenţă şi spectrul de ofrande. „Zerul ţie, untul mie”… anume acestei diferenţe dintre cei ce au zerul şi cei se aleg cu untul, intenţionăm să dedicăm acest articol.

Toţi sînt sătui cu desîvîrşire de faptul că elitele din Vest, cele „pseudocivilizaţionale ale civilizaţiei postindustriale”, insuflîndu-ne nimicuri profane, păstrează pentru uzul său intern un concept complet diferit, o filozofie şi o morală diferită. Copiii acestei lumi cresc pe alte peluze sociale şi spaţii ideologice. Arborii lor genealogici sînt udaţi din belşug cu un şuvoi total diferit atît de cunoştinţe însufleţitoare, cît şi de idei viabile. Idealurile lor ascunse şi trecute sub tăcere sînt o reflectare a unei profunde cunoaşteri originare şi intrasistemice, care adesea este pătrunsă de un pivot atît mesianic, cît şi apocaliptic.

Diferenţa veritabilului cu ceea ce le este inoculat maselor se manifestă foarte rar. Adesea, aceasta poate fi percepută cu greu, căci adevărata faţă a copilului întregului acest cerc, a întregului carnaval mesianic al istoriei, este descoperită foarte rar, dar chiar şi atunci numai la instrucţiunile celor de sus. Aceasta germinează din ceva complet diferit, radical străin logicii unei comunităţii umane normale, aş spune mai concret, din niveluri, care depăşesc înţelegerea noastră materială a esenţei lucrurilor. Astăzi, însă, timpul s-a comprimat la maxim, în acţiuni escatologice paranoide nemaiîntîlnite şi încă neconştientizate ascunse de ochii omului de rînd de către elită. Cineva va spune că aşa a fost întotdeauna. Da, e adevărat, dar peretele ridicat între bagajul de cunoştinţe al maselor şi acel al elitelor nu era atît de trainic zidit. Uşa era mereu deschisă. Pur şi simplu, ea era destul de mică. Astăzi, însă, acest proces de distanţare a cunoaşterii maselor şi cel al elitelor se intensifică. În ultimul timp, nu numai oamenii culţi, fruntea societăţii, dar chiar şi elitele naţionale nu înţeleg esenţa lucrurilor, aceştia nu sînt înţeleşi, nici măcar de oamenii destul de iniţiaţi, iar declaraţiile unor organizatori olimpici sînt un exemplu în acest sens.

Epoca care a început după triumful unor reforme la început revoluţionar-teroriste, iar apoi pseudodemocratice, epoca care a preluat ştafeta marilor transformări de la activiştii iacobini în 1789, epoca degenerării şi profanării, în genere, nu are nevoie de spaţii sociale iluminate. Omul este necesar doar ca element de rotire al volantului Samsarei, al volantului progresului şi realizărilor apocaliptice. Omul, care se agită mereu, ca veveriţa în roata sa, lipsit de fărîmele cunoaşterii superioare şi de o libertate socială reală, roteşte acest volant, devenind sclav al sistemului, aşa cum s-ar spune în Est, devenind „rob al lămpii”, care luminează calea demult ascunsă de masele largi ale oamenilor. Taina sfîrşitului este întotdeauna ascunsă, taina căii este ascunsă nu mai puţin meticulos, iar cea a omului, în general, se află sub sigiliul mai marilor acestei lumi. Astfel continuă deja o perioadă lungă de timp şi doar avînturile fragmentare, degajările mistice de informaţii şi cunoştinţe, îi dau omului de rînd posibilitatea să presupună şi să încerce să înţeleagă esenţa procesului, traiectoria căii şi adevăratele scopuri.

Un astfel de moment semnificativ, cînd elita aflată la putere decide din generozitate să arunce maselor un aflux impunător de informaţii reale şi semnificative, o gura de aer informativ a fost a cea de-a XXX-a ediţie a Jocurilor Olimpice de la Londra. Anume aici, au fost enunţate sau pur şi simplu manifestate vizual anumite simboluri eshatologice, care nu sînt nici pe de parte pur şi simplu temporale pentru epoca noastră, dar nici pentru elita acesteia cu iniţiativă. Toate acestea au loc pe fundalul tulburărilor geopolitice semnificative, aşa precum este astăzi la modă să se spună. „Pe fundalul provocărilor istorice semnificative în jocul politic modern”. Acest lucru îl spun oameni care înţeleg puţin de tot esenţa lucrurilor, iar cei iniţiaţi cu adevărat vor explica, că ceea ce se întîmplă în acest sistem decrepit în propriul marasm istoric şi care se stinge pe zi ce trece, nu poate fi numit nici joc, nici provocare. Acesta deja nu e un joc, iar soldaţii, carnea de tun pentru luptele viitoare, demult nu mai sînt jucători. E rău de cei care nu au conştientizat acest lucru. Pe fundalul realizărilor geopolitice recente, lumea reapare într-o altă formă distorsionată şi destul de desfigurată. În faţa ochilor noştri o anumită elită distruge grupuri sociale şi geopolitice destul de semnificative, acceptabile şi dispuse pentru negocieri cu care împărţise mult timp lumea şi cu care găsea limbă comună.

Dar frenezia mesianică i-a sucit mintea şi ea a purces la schimbări radicale în această lume. Este distrus chiar şi aceea, ce stă la baza civilizaţiei Atlanticului, astăzi i se taie creanga pe care se află. Lumea veche se prăbuşeşte sub ochii noştri. Iar între timp, cea de-a XXX-a ediţie a Jocurilor Olimpice, într-o adevărată capitală a lumii, la Londra, evocă momentele cele mai importante ale timpului nostru şi provocările sale reale şi oculte.

Estul arde, vestul se stinge, Rusia a încremenit în pragul marilor perturbaţii, lumea veche pleacă pentru totdeauna, iar hoardele fanaticilor demenţi promovează ideile intoleranţei şi terorismului. Iar în acest moment, una dintre primele capitale ale Occidentului dezvăluie planurile şi tainele sale.

Cineva va obiecta. Se întîmplă oare ceva deosebit în lume? Răspunsul este simplu. Celebrul filosof Heydar Jamal scrie în acest sens: „Restabilirea puterii locţiitorului Profetului asupra lumii islamice este un eveniment escatologic, precum şi apariţia regatului chiliastic al dreptăţii şi adevărului, condus de cel Călăuzit, adică de reprezentantul seminţiei profetului Mohamed, care are anumite caracteristici şi care este înfăţişat lumii nemijlocit prin voia lui Dumnezeu. Acest punct de vedere îl împărtăşesc şi şiiţii, şi sunniţii, întrucît dogmatica care se referă la Mahdi („cel călăuzit de Allah”) se reflectă în colecţia de bază a hadithurilor Bukhari, recunoscută de către toţi sunniţii”. Trebuie să menţionăm în acest sens faptul, că ideile regatului chiliast sînt proprii nu doar Islamului, cu mult înainte ele s-au manifestat în complexul iudeo-creştin al doctrinei avraamice. Iată şi răspunsul. Anume aceste idealuri conduc astăzi lumea dezlănţuită a Orientului. Dar nici Occidentul nu doarme. Londra, ca întotdeauna, este înainte cu planul comitetului regional, astfel încît proiectul eshatologic este oferit lumii la momentul potrivit. Simbolurile olimpice sînt un exemplu elocvent în acest sens. Să analizăm informaţiile dezvăluite nouă de această ultimă Olimpiadă a vechii lumi, care rămîne în trecut.

Olimpiada de la Londra, jocurile, ascunse în cifrul celor trei enigmatici XXX, au devenit un jalon specific nu doar la nivelul grandiozităţii proiectului, ci şi al misticismului simbolic, care a apărut din abundenţă pe panourile publicitare şi în spoturile video ale competiţiilor. Încă înainte de deschidere, multe întrebări a trezit însuşi logoul Jocurilor Olimpice. O serie întreagă de utilizatori ai Internetului au format un site web, pe care a fost deschis votul pentru schimbarea simbolului Olimpiadei. Mulţi au considerat că logo-ul reprezintă simbolul răsucit şi modificat al Sionului, iar 2012 era citit ca ZION. Avînd în vedere relevanţa acestui subiect, se poate spune: „De ce nu?”. Îndată ce a fost prezentat publicului larg logoul Jocurilor Olimpice 2012, iar acest lucru l-a făcut preşedintele comitetului de organizare al Jocurilor Olimpice, Sebastian Coe, care a făcut publică emblema şi a declarat, că nu le-ar fi plătit nici un peni elaboratorilor, deoarece, potrivit lui, aceştia au comis o „eroare catastrofală”. Astfel din acest moment, organizatorii Jocurilor Olimpice au luat-o razna. Logoul, inventat de firma celebră ‒ studioul Wolff Olins, a fost elaborat timp de aproape un an şi a costat 400 mii de lire sterline. Compania a exprimat în el o mulţime de sensuri, dar acest lucru nici nu este surprinzător, întrucît aceasta era renumită pentru colaborarea cu însuşi BP.

Însă, apogeul simbolicii oculte a celei de-a XXX-a ediţii a Jocurilor Olimpice de la Londra a fost atins la ceremoniile de deschidere şi de închidere a Olimpiadei. Grandoarea spectacolului de deschidere şi de închidere a Jocurilor Olimpice, fără îndoială impune admiraţie. Exaltare, apreciere, încîntare, dar nu mai mult decît atît. Acest spectacol nu trezeşte, însă, careva emoţii spirituale profunde, inversiuni, bucurii. Sufletul nu este entuziasmat de această frenezie a ideilor şi culorilor. Cel puţin al meu.

Totul este grandios, dar fragmentat şi răzleţ, strălucitor, dar lipsit de viaţă şi de trăiri pozitive profunde. Un ospăţ în timpul ciumei, un circ, unde principalii actori – regina şi agentul 007 – sînt succedaţi de moarte şi montări pseudoistorice. Cineva jonglează cu oamenii ca cu nişte cuburi sau piese lego dar, în acelaşi timp, nu uită că are de a face cu specia umană, căci, omul este muritor şi îl aşteaptă un sfîrşit, fiind în acelaşi timp o mică forţă motrică a istoriei pentru acei, care au construit, iar acum o distrug sub ochii noştri. Toate acestea ne-au fost oferite într-o formă simbolică şi uşor cifrată la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Londra. Să examinăm pe scurt spectacolul de deschidere.

Deschiderea este începutul. Începutul este impulsul de forţă, sursa mistică a întregii acţiuni, sursa care pune temeliile programului şi trasează întreaga cale a viitoarelor realizări. Însă energia Începutului se manifestă mai intens în timpul sacru, care întrerupe scurgerea timpului profan şi creează un loc pentru Templu, un loc orientat nu în spaţiu, ci în dimensiunea temporală. Precum scria Mircea Eliade în lucrarea sa „Sacrul şi profanul”: „Participarea religioasă la o sărbătoare implică ieşirea din durata temporală „obişnuită“ şi reintegrarea în Timpul mitic actualizat de acea sărbătoare. Timpul sacru este deci… timpul creat şi sanctificat de zei cu prilejul gestelor lor, anume acestea sînt reactualizate prin sărbătoare. Cu alte cuvinte, în sărbătoare se regăseşte prima apariţie a Timpului sacru... Pentru că Timpul sacru în care se desfăşoară sărbătoarea nu exista înainte de gestele divine comemorate de această sărbătoare. Creînd diferitele realităţi care alcătuiesc în zilele noastre Lumea, zeii au întemeiat totodată şi Timpul sacru, pentru că Timpul contemporan unei creaţii era în mod necesar sanctificat prin prezenţa şi activitatea divină.”(M. Eliade, „Sacrul şi profanul”, Universitatea de Stat de la Moscova, 1994, pp. 48-49).

Deci, ce fel de timp au creat zeii în cadrul deschiderii Jocurilor Olimpice? Ce ne oferă nou acest timp şi în ce constă sacralitatea lui la drept vorbind? Vom încerca să răspundem la această întrebare. E de menţionat pentru început faptul, că fără îndoială, deschiderea Jocurilor Olimpice a avut un oarece proiect ontologic, manifestat, însă, prin intermediul unui maestru nu prea talentat. Mişcare a fost, dar nu a existat măreţia momentului şi sublimul procesului, nu a existat admiraţia faţă de desfăşurarea evenimentului. Ei doar ne-au amintit lucrurile deja cunoscute, în viziunea acelora, însă, care privesc istoria ca şi cum din afară. Cine ne priveşte pe noi de la înălţimile olimpice? Cine conduce, nu se implică oare în derularea temporală?

Oamenii, însă, imitau acest timp, mărşăluind şi alergînd. Ei evocau epoci şi etape ale progresului uman. La început vedem pur şi simplu dealurile Marii Britanii, apoi sate şi munca ţăranilor, apoi naşterea lumii capitalului şi „fracurilor negre”. Epoca mişcărilor chartiste, a motoarelor cu abur şi a apogeului victorian al coroanei engleze. ţevile Angliei industriale, care s-au ridicat pe neaşteptate pe stadion, ca şi cînd amintindu-ne de acele vremuri străvechi.

Făcînd un bilanţ intermediar, putem spune că, fie bine, fie rău, însă regizorii au reuşit să ne redea ideea lor progresistă despre istorie ca o devenire a lumii absorbite de economia omului, o lume a capitalului, o lume încoronată de rolul Marii Britanii şi de coroana acesteia. S-ar părea, că privirea aruncată în trecut a avut succes. Se prea poate, dar sentimente deosebite nu mi-au apărut în timpul vizionării acestei deşertăciuni, chipurile condiţionate istoric. După părerea mea, alergarea stupidă a speciei umane pe stadionul-planetă îmi amintea de forfota marionetelor şi artiştilor de circ. Ceva absurd şi grotesc se făcea simţit pe parcursul întregii acestei reprezentaţii, iar despre insensibilitatea acesteia, nici nu merită să mai amintim. Cu atît mai mult înainte de a ne referi la episoadele ulterioare. Şi dacă trecutul încă ar merita o notă medie, apoi scenele ulterioare, care simbolizau prezentul şi viitorul, au fost de-a dreptul teribile. Singurul lucru care le salvează este onestitatea şi transparenţa. Oricine poate înţelege despre ce este vorba. S-ar părea că autorii au mestecat istoria de mai departe chiar şi pentru acei care, nu iau în mîini nici ziare, nici reviste.

Astfel, după şirul de muncitori în salopete şi a fracurilor burgheze, după hainele de protecţie ocupate de împărţirea lumii, apar brusc pătuţuri şi un cor de copii. Însă dintr-o dată, în locul acestei mase de prunci apare silueta morţii, o bestie neagră gigantică şi dispare lumea copilului, pleacă în neant. Apoi în locul corului se înfăţişează un cub negru, din care „ţîşnesc” figurile dansatorilor. Ultimii încremenesc atunci, cînd pe neaşteptate îşi face apariţia profetul comic al ecranelor televizate şi începe să se dea drept muzician neghiob. Acesta este actorul Rowan Atkinson (Mr. Bean), care a condus partea muzicală – un pretins comisar al artelor, cel care îşi asumă dirijarea orchestrei. Totul e ridicol şi vulgar. Toate acestea sînt aproape aiureli şi o batjocură faţă de cei care nu înţeleg subtextul a ce se întîmplă, care nu înţeleg rolul orchestrei şi dirijorului – incompetent, ridicol, ţicnit. El, însă, duce după sine publicul şi conduce orchestra. Asta spune totul. El o face cu o asemenea batjocură, astfel încît nu este numai amuzant, ci şi un pic dezgustător. Cineva a spus odată că o persoană care rîde nebuneşte devine mai rea ca animalele, iar acest lucru se adevereşte mai ales cînd acel care rîde fără să gîndească, rîde de ceva ce nu provoacă rîs, atunci cînd rîde de sine însuşi, iar drept preludiu îi serveşte batjocura unui comic lipsit de umor şi foarte antipatic.

Toate acestea transformă festivitatea într-o farsă, măreaţă în nimicnicie, iar Jocurile Olimpice nu sînt în esenţă un obiect pentru satiră şi umor, întrucît acestea încă de la începuturi constituie apoteoza curajului, puterii şi voinţei, şi, prin urmare a binelui şi bucuriei, triumfului victoriilor şi nu o batjocură banală faţă de publicul naiv în aşteptare. Grimasele lui Atkinson, din acest moment, însoţesc masele de sportivi, care aleargă. Spiritul olimpic la Jocurile Olimpice este batjocorit de un alt spirit, pentru care cele mai mari realizări sportive sînt ceva ciudat sau încă neînţeles. Spre aceste concluzii conduce aspectul general şi comportamentul lui Mr. Bean, care după ironia sorţii a îmblînzit pentru un timp spiritul festivităţii olimpice.

Mr. Bean, însă, dispare de pe ecrane, ca să apară agentul 007, James Bond, care o ia de pe coridoarele Palatul Buckingham pe Majestatea Sa Regina Elisabeta a II-a. Ei merg spre elicopter, care apoi, pe neaşteptate, apare în realitate deasupra stadionului. La bordul elicopterului vor urca regina şi agentul 007. Ei alergă. Elicopterul îi urcă spre cer, ca apoi, după unele modificări şi sfîrşitul cataclismului, cei doi eroi principali să fie aruncaţi pe Pămînt. În acest moment istoric îşi face apariţia pe tribunele stadionului regina îmbrăcată în roşu. Astfel, realitatea s-a contopit cu mesianicul eshatologic ‒aniversarea aflării pe tron a reginei timp de 60 de ani odată cu festivităţile de deschidere le Jocurilor Olimpice şi misterul ocult şi istoric încifrat în ele. Astfel, într-un act s-au contopit două planuri. Timpul a devenit reversibil şi a fost constituţionalizat de însăşi sacralitatea mişcării olimpice. Anume acest moment a simbolizat mîntuirea şi renaşterea omenirii, ca după babiloniile apocaliptice să fie restabilite în lume puterea şi stabilitatea. Însăşi templul stadionului la acest moment nu mai era o scenă-platou, ci un templu sacru, care întruchipează prin forma sa întreaga structură a cercului viitor al „lumii – timpului ‒ spaţiului”. Renaşterea a avut loc şi a iluminat întreg procesul. Spectatorii ca o comunitate spaţial-temporală nouă, au devenit martori vii ai proiectului prezentat ‒ manifestarea realizărilor viitoare. Stadionul a devenit o incintă sacră, unde în scopul sfinţirii lumii noi are loc desfăşurarea unui eveniment simbolic, într-adevăr ocult. Esenţa ritualului este de a pierde procesul, căci numai în acest caz acesta se va realiza. Aşa s-a întîmplat pe timpurile artiştilor Altamirei, cu magia lor de vînătoare, astfel a fost pe timpurile preoţilor caldeeni, atunci cînd ridicînd altarul, sacerdotul întemeia lumea, atunci cînd cuvîntul sacerdotului şi regelui o umpleau cu puterea şi gîndul său. Astfel a fost la deschiderea Jocurilor Olimpice de la Londra.

Atunci a fost declarat un Centru nou, dar şi un punct de reper temporal, atunci cuvintele Reginei ne-au explicat definitiv esenţa a tot ceea ce se întâmplă. Alteţa Sa Regală a anunţat solemn, ca şi cum încheind festivitatea de deschidere şi de iniţiere a maselor, că majestatea sa deschide a XXX-a ediţie a Jocurilor într-o Eră Nouă. Acest lucru a însemnat, că ni s-a spus lucrul cel mai important. Sărbătoarea de deschidere a constituit apogeul festivităţilor dedicate celei de a şaizecea aniversări a domniei, adică a ciclul babilonian, căci întreaga domnie a Majestăţii Sale e un mare triumf al voinţei, prosperităţii şi bucuriei. Jocurile Olimpice au devenit punctul culminant declarat al sărbătorilor menite să finalizeze cercul timpului, dar şi să anticipeze un nou ciclu, unul al timpurilor noi, cu alte posibilităţi de domnie de şaizeci de ani, ori, eventual de 600 de ani. În acest moment, se năştea viitorul, al cărui succes va fi acordat de un nou conducător şi de o nouă realitate. O lume se sfîrşeşte, o alta vine în schimb şi se pare că va sosi foarte curînd. Întregul ciclu de şaizeci de ani finalizat în această zi de vară, a fost transformat într-un spectacol mistic de construire nu numai a timpului nou şi a noului potenţial, ci, de asemenea, a unui nou Lăcaş, rol la care pretinde în ultimele secole capitala Britaniei ‒ Londra. Timpul construieşte zidul Templului.

Înălţarea Templului sau altarului este la fel cu hierofania temporală. „Altarul Focului este anul”, spuneau brahmanii antici ai Indiei. Simbolismul temporal există întotdeauna, dacă el este într-adevăr sacral, transformă orice acţiune materială. Catapatha Brahmana (X.5.IV.10), explică că templul sau altarul se construiesc dintr-un perete de 360 de cărămizi, care simbolizează nu numai clădirea, schimbarea timpului, ci mai cu seamă ele sînt esenţa noii lumi ‒ Templul şi noul an. Toate acestea se manifestă în timpul liturghiei sau cum s-ar spune astăzi în momentul festivităţilor, atunci cînd timpul profan, fiind înlocuit cu cel liturgic, cu voia zeilor, ne dă puteri pentru noi posibilităţi şi o nouă revelaţie. Cu adevărat din punct de vedere al realizatorilor şi regizorilor un astfel de moment de forţă şi revelaţie nouă a devenit timpul sărbătorilor olimpice, festivităţilor de iniţiere şi încheiere a acestor competiţii dedicate zeităţilor Olimpului.

Atunci ce are a face Sionul? Vă rugăm să nu uitaţi, că ziua deschiderii Jocurilor Olimpice este ziua căderii Templului Ierusalimului şi, prin urmare, ca în orice capăt se află începutul, astfel şi aici se află şi este enunţată idea începutului unui nou Templu şi respectiv a unei Ere Noi. Altar în această evocare a zeilor este însuşi stadionul. Iar trecerea la alt timp a enunţat-o Regina însăşi. Bilanţul deschiderii Jocurilor Olimpice a devenit imnul olimpiadei. El se intitulează „supravieţuire”, ceea ce constituie, de asemenea, un nou obiectiv pentru gîndire. Aprinderea focului, de asemenea, a fost neobişnuită şi aşa cum vom vedea mai tîrziu, a pregătit baza pentru sfîrşitul simbolic al Olimpiadei.

Acum să ne reîntoarcem la închiderea Jocurilor Olimpice, care a avut loc la 12 august. Şi în acest caz, au apărut o mulţime de texturi interesante. Dar, să le reţinem pentru noi. Simbolurile, în care abundă această mare sărbătoare a sportului, erau adesea foarte departe de sportul în sine. În afară de defilarea sportivilor pe stadion tot restul poate fi legat de orice, nu de sport, însă. Construcţia piramidei ‒ acţiune pur masonică. Oamenii care o construiau. Oameni în uniforme spălate, aproape decolorate în dungi. Oameni-sclavi ai sistemului. Faţa lui John Lennon, ridicată spre cer şi reproducerea celebrei feţe de pe Marte, o faţă din Sidonia. Foarte ciudat arata Winston Churchill ieşit dintr-o ţeavă sau un turn? Cu un trabuc. Ce o fi vrut să spună cu acest vestigiu al unui război de mult uitat. Probabil, că nu e totuşi un vestigiu şi nu e vorba de un război neuitat.

Acest vestigiu, care nu a fost dat uitării, simbolizează din punctul de vedere al unui om de 50-60 de ani ‒ confruntarea între cele două sisteme. Simbolul războiului rece. Da, la această închidere multe lucruri erau amuzante, multe enervate. Ce e drept, nu a mai fost atît obsedant de ocultism ca la deschidere. Se pare că s-a reuşit cizelarea mai multor lucruri, bazîndu-se pe experienţa de două săptămâni în urmă. Singurul lucru demn de admiraţie a fost salutul grandios şi programul delegaţiei braziliene ‒ anunţul viitoarelor jocuri în Rio de Janeiro a avut un iz pronunţat de prospeţime şi a fost original. Spiritul viu al Amazoniei ca un drum mistic spre Hi-Brazil (Ţara Făgăduinţei la celţii antici), a oferit, totuşi, un plus de prospeţime spectacolului vag, dar mai ales nu mai puţin vagilor aluzii ale organizatorilor londonezi ai Olimpiadei din anul 2012.

Sfîrşitul cauzei sau facerii iniţiatice a fost destul de original. Jumătatea de sferă, ce amintea emisfera de nord, aprinsă la deschidere, a fost încununată cu aşa-numita pasăre Phoenix. Acest animale mistic care se arde pe sine însuşi şi renaşte o dată la 500 de ani din propria-i cenuşă a iluminat stadionul cu prezenţa sa. Consider, că acest simbolism a fost cel mai important dintre tot ce s-a manifestat la această Olimpiadă de la Londra. Alături de două figuri stranii foarte asemănătoare în aparenţă cu imaginea ciclopilor, îi am în vedere pe Wenlock si Mandeville, simbolul Phoenix-ului trezeşte cele mai multe întrebări.

Nu ştiu cum Dvs., mie, însă, mi-au apărut clar o serie de reminiscenţe interesante cu blockbuster-ele şi thriller-ele SF de la Hollywood. Ar fi fost mai simplu să se fi adresat către acei, care deţin informaţii despre problematica ufologiei, căci atît Wenlock, cît şi Mandeville, dar şi Phoenix, aminteau foarte mult reprezentanţii rasei reptiloide. Astăzi, datorită lui David Icke şi cărţilor sale, acest subiect este unul dintre cele mai discutate pe internet. Misterele din Vest, includ demult simbolismul reptilian şi cel draconic. Ceremonia de iniţiere a mai multor ordine ale Eurasiei se bazează pe descoperirea înţelepciunii cunoaşterii, ceea ce oferă posibilitatea de a deveni înţelept ca şarpele. În tradiţia celtică înţelepţii şi druizii erau numiţi şerpi. şarpele puterii şi înţelepciunii a fost incrustat pe coroana dublă a faraonilor din Egipt, iar faraonii nu erau regi, ci Iniţiaţii supremi, descendenţi ai rasei protoumane Shemsu-Gore (urmaşi ai lui Horus), astfel precum Înalţii Sacerdoţi aceştia încununau piramida puterii sacre în Egipt, iar şarpele încununa propria-i coroană.

De aceea, voi îndrăzni să presupun existenţa misterului pur reptilian în bazele simbolisticii olimpice, care se află în acord perfect cu miturile britanice antice şi iniţierile. Dacă este aşa, atunci simbolul Phoenix-ului, este simbolul dragonului roşu. Apropo, un asemenea ordin există în tradiţia ezoterică chineză, iar ţinînd cont de relaţia dintre interesele geopolitice ale anumitor cercuri din Marea Britanie şi Dragonul Roşu, multe devine clare. Astfel, la închiderea Jocurilor Olimpice, în opinia mea, a fost emisă baza esenţială a proiectului eshatologic, legătura tradiţiei avraamice cu tradiţia draconică, ceea ce s-a ascuns timp de secole.

Anume dragonul roşu, care zboară spre pământ sub forma planetei Nibiru şi este acea, care va deschide porţile Iadului şi era mesianică, pentru că pentru masa imensă de oameni, pentru acei care nu ajung la elicopterul agentului 007, nu există nici o ieşire, iar catastrofa care vine şi constituie moartea reală e ca o revelaţie finală a sfîrşitului. Iată de ce arde emisfera Pământului, iar în epoca medievală Pămîntul avea doar emisfera nordică, deoarece tot ce era mai la sud era considerat a fi Marele Ocean. Aşa deci, anume această emisferă arde, ea a fost aprinsă ca flacăra olimpică la deschidere, iar deschiderea constituie intrarea într-o Nouă Eră. Să ne amintim cuvintele Majestăţii Sale Reginei Elisabeta Windsor: „Sînt bucuroasă să deschid cea de-a XXX Olimpiadă în Era Nouă”. Iar imnul celei de-a XXX-a ediţii a Jocurilor Olimpice se intitulează semnificativ ‒ „Survival” („Supravieţuire”).

Astfel, am ajuns la o concluzie simplă. La deschiderea şi închiderea Jocurilor Olimpice au fost anunţate momentele misterice cheie ale viitorului. Tot ce cunoaşte elita superioară a fost prezentat şi în esenţă demonstrat în faţa unei mase considerabile de oameni, iar cum se vor comporta, ce concluzii vor trage, va arăta viitorul . În viitor, este puţin spaţiu pentru omul obişnuit. Nu de pătuţurile copiilor sînt ei interesaţi. Căci moartea e deasupra capetelor lor, iar capul unui băiat alchimic gigant, este foarte asemănătoare cu complexul sculptural al lui Ernst Neizvestnîi de la Odesa, de la Gara maritimă.

Acolo este reprezentat un copil gigant, ieşind din ou, aici, faţa acestui copil. Orice altceva este distrus de moartea însăşi. Chipul ei ars de foc, zborul Phoenix-ului –dragon, a cărui mesaj roşu va schimba lumea într-atît, încît să nu mai poată fi recunoscută. Şi doar copilul-homunculus, numai agentul 007 şi Regina Roşie au şansa de a supravieţui şi de a merge în întîmpinarea unei Ere Noi reale, începutul unei noi Manvatare. Însă pînă să vină ea trebuie traversate rîurile sorţii şi cataclismul care vine şi care pune la îndoială soarta omenirii, prin urmare, încheie ciclul său existenţial. Acesta, cel puţin este planul, posibil, şi destinul. Însă nu întotdeauna acei care construiesc stadioane, ştiu forma reală a Templului.

Nu întotdeauna cel care strigă Sion, cunoaşte esenţa reală, baza şi viitorul Templului Superior. A scrie simbolul, încă nu înseamnă a vedea Hramul lui Dumnezeu, iar a proclama sfîrşitul nu înseamnă a cunoaşte realitatea sfîrşitului şi esenţa reală a cataclismelor, care vin. Doar voinţa omului, zelul lui şi puterea sufletului său constituie baza pentru revelaţiile şi schimbările viitoare, de aceea spiritul sportiv al învingătorilor şi participanţilor, curajul şi lupta lor creează adevărata revelaţie a viitorului, a acelui viitor, în care spiritul uman sănătos va crea o lume nouă a posibilităţilor pentru Planeta vie şi natală. Planeta, pe care se va naşte o lume nouă a luminii, bunătăţii şi marilor realizări umane.

 V. Matveev